In urmatoare randuri as vrea sa va povestesc ceva ce m-a cutremurat.
As vrea sa va povestesc ceva despre unul dintre fostii mei elevi. Ca il cheama Bogdan Popa , ca a fost foarte bun la toate materiile, ca a stat in urma cu patru ani intr-una din bancile liceului vostru, ca a mers in pauze pe holurile si scarile lui , ca are ochii albastri ,ca zambeste neverosimil de senin sunt detalii care nu stiu in ce masura va pot suscita interesul. Eu imi amintesc ceva poate banal despre el, dar e genul de amanunt care poate defini un om. Clasa in care invata (nu stiu numarul dar e la etajul doi si scum invata a IX- A acolo) avea de o buna bucata de vreme clanta stricata. Nu se pusesera termopane in scoala asa ca nu prea era mare lucru de facut la usa aia sarita la propriu de pe fix , trebuia doar inchisa intr-un anumit fel daca voiai sa si ramana inchisa in timpul orei.
Oricat de bine intentionata eram, nu imi reusea, din motive de neindemanare ,un lucru in fond atat de simplu- sa inchid o usa. Astfel ca la cateva secunde dupa ce intram si aveam impresia ca in sfarsit am inchis-o bine, usa se deschidea incet si asa statea. Iar Bogdan Popa, un oarecare elev din banca intai de pe mijloc, se ridica absolut de fiecare data si se ducea si inchidea usa. Asta s-a intamplat de zeci de ori numai la ora mea, dupa care am aflat ca facea acelasi lucru si la alte ore.Spre sfarsitul anului l-am intrebat -tie nu ti s-a acrit sa te ridici de o suta de ori la o suta de ore si sa inchizi la nesfarsit nenorocita asta de usa? Nu stiu de unde ai atata rabdare!! Singurul raspuns a fost un zambet.
De fapt zambetul acestui copil mi-a revenit in memorie inainte sa imi reamintesc cum il cheama. A terminat facultatea in vara (Teologia-sectia Pastorala) si are cancer.A fost operat la Bucuresti si are nevoie de 20.000 de euro ca sa continue tratamentul undeva in Italia. Am auzit de atatea ori pe la televizor lucruri similare incat prin repetitie chiar si dramele par a se rutina si obosi ,asta in cazul in care nu cumva creeaza o reactie de respingere. La o prima vedere poate parea o suma mare dar e destul sa vreti sa intindeti o mana de ajutor si macar o parte din ea se poate aduna…Cert este ca timp nu prea mai este, cel tarziu la inceputul lui mai ar avea nevoie de banii astia.
Am auzit deja ceva comentarii- e prea mare suma, nu avem cum s-o strangem noi…O sa se faca preot, sa-l ajute Dumnezeu…Eeee, strangem noi banii astia dar cine stie daca o sa isi mai revina! Mi-ar mai lua cateva zeci de randuri sa demontez fiecare afirmatie in parte dar nu vreau sa va fur din timpul vostru liber . Tot ce stiu e ca atata timp cat mai exista o sansa pentru Bogdan ea merita exploatata, ca nu ne cere nimeni mai mult decat putem oferi, ca putem sa renuntam cateva zile la hamburgerul sau cornul din pauza sau la pachetul de tigari sau la o cutie de Coca-Cola si daca nu ne place sa-i daruim sa ne imaginam ca am pierdut banii aia sau ca nu i-am avut niciodata. Sau puteti vorbi cu parintii vostri despre asta acolo unde stiti ca exista deschidere afectiva si financiara…
E un exercitiu pe care nu vi-l propun neaparat, doar va rog din suflet sa-l incercati. Voi macar aveti sansa ca a doua zi sa reintrati in normalitate si sa va cumparati lucrurile la care ati renuntat cu o zi inainte.Si daca nu a fost prea greu puteti sa repetati experimentul .Pentru Bogdan aceasta a doua sansa sunteti chiar voi, el insusi nu si-o mai poate oferi.
Exista la New-York un Muzeu al Holocaustului conceput ca o cupola imensa tapetata cu fotografiile unei parti din victimele Holocaustului ,sunt foarte multe poze ale unor oameni necunoscuti noua dar care conteaza pentru cei care au facut muzeul. Uneori mi se pare ca e o imagine care are ceva in comun in general cu experienta de viata si cu oamenii pe care ii intalnim fiecare de-a lungul timpului. Numai ca la noi cupola e pe undeva pe dinauntru si se completeaza in fiecare zi.
Dupa ce terminati liceul imi sunt destul de clare si chipul si numele. Apoi incep sa cam incurc numele dar inca imi amintesc cum aratati si in ce banca stateati. Dupa care se estompeaza (e drept,dupa mai multi ani) si chipurile dar ramane in urma ceva nedefinit si totusi cert, ca o amintire a unei bucurii.Uit adesea motivul concret al bucuriei dar sentimentul de bucurie persista .
Cred ca la Bogdan bucuria mea provenea din faptul ca el facea cu zambetul pe buze o demonstratie live a unei mari calitati –rabdarea si m-am gandit chiar de atunci ca cineva care are atata rabdare cu o usa stricata cu siguranta va avea cel putin tot atata si cu oamenii si asta nu e putin lucru. Cate ceva despre rabdare mi se pare ca am reusit atunci sa invat de la el.Cat despre solidaritate , nu-mi doresc decat sa invat acum orice sunteti dispusi imi predati.
